Ai mei și filozofia vieții. Mama, fiica, fiul, statul
Mama. Cred că eram legate printr-un fir cosmic: mama mă putea simți de la distanță, mă putea suna exact când eram în pragul prăpastiei – și pur și simplu să-mi spună: „Ce faci, Sveta, totul va fi bine”. Putea apărea în cele mai critice momente la mine acasă, atunci când uneori nu mă vizita cu anii… Am iubit-o (regret că nu i-am spus întotdeauna). Fără patos, fără relații perfecte, pur și simplu – până la durere, până la lacrimi, până în adâncul sufletului. Și… cu cât îmbătrânesc, cu atât realizez că tot ce e mai bun în mine vine de la dânsa. Aspectul meu, puterea mea, integritatea mea, caracterul meu, chiar și ridurile mele – sunt darurile mamei mele…
Înseamnă, mama e vie – în mine. Și aceasta este cea mai mare iubire a vieții mele.
Acum, când nu mai este alături, mă surprind adesea cu amintiri, vorbind cu cuvintele ei, râzând cu râsul ei, gândind cu frazele ei. Sau, ce ar spune mama…
Copiii. Uneori vrei să ștergi din memorie ceea ce s-a petrecut pe emoții, și prin urmare nu și ceea ce a fost interior. Dar copiii își amintesc totul, și poate fi atât de dureros ceea ce au perceput în psihicul copilăriei lor ca pe ceva imprimat și retrăit în sufletele lor, probabil de câteva ori. Cu toții am făcut greșeli în tinerețe în educația copiilor. Ne-am dorit atât de mult să-i protejăm, să-i ferim de ceva rău. I-am protejat cât de bine am putut, iubindu-i nebunește. Da, cu toții am fost așa… și chiar am reușit să studiem și să muncim… Fără menajere, bone, șoferi personali… Multe mame au făcut greșeli în tinerețe și continuă să le facă și acum, ca bunici. Ele aduc durere și lacrimi copiilor și nepoților lor. Viața nu este o plimbare prin parc… Suntem cu toții oameni vii și greșim. Dacă am putea ști dinainte și am putea evita ceea ce vom regreta… se întâmplă multe în viață… Întotdeauna există timp să te ierți… pe sine.Toți copiii fără părinți devin fără aripi și rar doriți de cineva străin (imaginează-ți cât de mult au nevoie copiii tăi de tine… și apoi nepoții tăi) Fără părinții noștri iubiți, încetăm să mai fim… copii.
Fiica. Poți să fii o femeie puternică. Poți fi frumos, de succes, de fier – cu caracter, cu principii, cu experiența pe care nu oricine ar duce pe umerii lui. Dar dacă nu ai niciun contact cu fiica ta, apare încă un gol interior. O fiică nu este doar un copil. Este continuarea ta. Este oglinda ta. Uneori este cel mai aspru judecător al tău. Și cel mai cinstit aliat.
Cu fiica, nu poți construi o relație „conform regulilor”. „Nu poți doar să educi, să controlezi, să citești notații. Trebuie să discuți cu dânsa. Să auzi. Și cel mai greu lucru este să-ți recunoști greșelile. Contactul e atunci când ea nu se teme să vină la tine cu orice durere. Când nu caută susținere la străini, pentru că știe, mama va suporta. Nu va condamna, nu va da din mâini, nu va spune „tu singură ești de vină”. Voi spune simplu despre fiica mea: o iubesc cum pot – fără minciuni, fără alintare, dar până lacrimi și tremuriciul bărbiei. Fata mea – e caracterul meu, personalitatea mea înmulțită dublu: se ceartă, strică planurile, întârzie, face totul în felul ei și tot reușește să fie fericirea mea. Pot să mormăi, să-ți țin lecții despre viață, să fac grimase înfricoșătoare, dar în orice clipă, oricând, la primul apel, o voi sprijini.
Relația cu fiica mea nu este despre o legătură perfectă. Este una despre încredere. Despre faptul că poate veni la mine cu orice prostie, orice problemă și să nu se teamă că o voi judeca. O fiică nu este o prietenă, dar nici o subordonată. Este persoana pe care ai născut-o odată și pentru care ești responsabilă pentru întreaga ta viață. Și este crucial să nu o sufoci cu dragostea ta, să nu o supui voinței tale. Întotdeauna spun: cel mai important lucru este ca un copil să știe că este susținut. Lumea poate fi dură, bărbații pot dezamăgi, munca poate merge prost. Dar dacă ești acceptată acasă necondiționat, asta te salvează.
Mi-a fost mai ușor cu fiul, cu fiica – mai greu, acum e invers… Cu fiicele este mai greu, dar cu fiii este mai profund și mai lung. Fie ca ei să aibă sănătate, o călătorie ușoară și o viață fericită Nu-mi petrec fiecare zi gândindu-mă la „nobila misiune a maternității”. Îmi doresc doar să fie normal, viu și fericit. Să nu fie frânt de opiniile altora. Să știe că este întotdeauna binevenit la mine, acasă.
Familia pentru mine nu este o idilă falsă. E atunci când puteți fi diferiți, dar totuși să rămâneți uniți. Când poți da greș, dar nu te exclude nimeni din familie. Când există un sentiment e „al nostru”. Îl iubesc enorm, nu cu vorbe, ci cu fapte. Cu experiențe. Cu grijă. Uneori chiar excesiv. Pot să- l obosesc cu soneriile mele la telefon, să-l tot învăț a trăi, să întreb dacă a mâncat, a băut medicamentele, dacă mai leapădă calculatorul sau fumatul… Pentru că așa sunt făcute mamele. Și da, pot fi dură cu întreaga lume, și pentru ca să fiu umilită. Dar sunt mereu acolo – pentru fiul meu!
Să fii mamă de fiu este o bucurie și o teamă în același timp. Când s-a născut, mi-am dat seama brusc că inima mea trăiește separat de mine. Și din acel moment, este mereu undeva aproape de el. Este iubirea, dar și durerea mea incurabilă…
Azi, simt că îmi place să fiu mama lui, nu îmi imaginez unul altul alături… Nu este vorba despre cuvinte frumoase sau afecțiune ostentativă. Este vorba despre a mă trezi în miez de noapte și a verifica dacă totul este în regulă. Despre a mă îngrijora de fiecare pas al lui, de fiecare decizie a lui. Chiar și atunci când este adult, pentru tine, el este tot același băiat. Și da, mi-e frică. Mi-e frică că lumea poate fi crudă. Mi-e frică că nu voi putea să-l protejez întotdeauna. Dar înțeleg că treaba mea nu este să-l țin sub pază, ci să-l cresc puternic și liber. Maternitatea nu înseamnă control, ci iubire. Și dacă iubești, iubește cu adevărat. Cu anxietate, cu mândrie, cu credință. Pentru că un fiu nu este doar un copil. El este o parte din tine pe care o eliberezi în viață și pe care continui să o iubești mai mult decât orice pe lume… IMPORTANT E CĂ COPIII MEI SUNT OAMENI INTEGRI ȘI ONEȘTI!
Acasă. Nici măcar nu înțeleg ce e de discutat aici. Sincer. M-am născut aici, în Moldova (Florești). Locuiesc aici, în Chișinău. Voi îmbătrâni aici. Asta e tot. Mie nimeni nu trebuie să-mi explice care e Patria mea, cum să o iubesc și în ce doze europene. Nu este o pastilă sau un accesoriu de modă. Mă amuză când oamenii încep să spună: „Oh, e mai bine acolo”, „Dacă m-aș fi născut…” Ei bine, dacă m-aș fi născut și… ce? Eu m-am născut aici. Și aceasta este țara mea. Cu toate ciudățeniile, prostiile, grosolanele și caracterul ei dificil. Ca o rudă. Imperfectă. Uneori enervantă. Dar e a mea. Cu tradițiile și obiceiurile ei speciale, o temă aparte. Nu sunt genul cela care fuge de incomodități și imediat începe să renege… Nu mi-e rușine de unde vin. Mi-e rușine de oamenii care se prefac că nu au rădăcini. Astăzi se simt rău – deja au trecut „peste asta”. Mâine se simt bine – își amintesc din nou de unde vin. Nu-mi plac vorbele mari. Nu-mi place să flutur drapele pentru a mă parada. Dar nu suport când țara mea este defăimată de sus, cu un aer de subînțeles, ca și cum ar fi ceva străin. Dacă nu e a ta, atunci nu te băga. Iar dacă e a mea, mă voi descurca singur. În loc să defăimezi țara ta doar pentru a o face „europeană”, încearcă tu, să faci ceva aici, pe loc, pentru ea! Iar în Europa, poți bine-merci călători pe bunul tău plac. De altfel, n-are nimeni nevoie de tine acolo, în calitate de rudă sau pământean…
Care-i adevărul? Acasă, din copilărie, nu mi se șoptea nimic interzis. Nu m-am temut niciodată să vorbesc ce gândesc și nu am gândit niciodată lucruri rușinoase sau în opoziție cu sistemul. Nu eram coaptă pentru așa ceva. Pentru că ni se cultivase un respect deosebit pentru maturi, pentru generațiile ce poartă în spate experiența vieții și fac tot ce este mai bine pentru noi, copiii. Pentru că toți eram considerați oameni și apreciați după muncă, după merit. Chiar credeam în „Cine nu lucrează, nu mănâncă!” Da, era mai dificil, multe ne lipseau, nu exista confortul, luxul de azi. Însă, creșteam mai integri și mai cumsecade decât copiii de azi, care sunt plini de mofturi și tupeu și nu le lipsește nimic, unii părinții le pun la dispoziție absolut tot ce-și doresc. Ies pe bandă rulantă generații de indivizi infantili, aproape analfabeți, care devin apoi specialiști de doi bani. Tehnologiile nu-i salvează, dar îi degradează treptat. Riscăm să pierdem facultatea de gândire, totul face Inteligența Artificială – AI-ul, homo sapiens nu mai este necesar.
Da, eu trăiam cândva în perioada sovietică o dublă viață de la vârste fragede, numai din cauza deficiențelor mele fizice, din cauza handicapului meu hipoacuzic și exprimarea incorectă verbal. La studii eram altcineva, aveam demnitate, m-au învățat părinții acest lucru, să mă pot apăra de cei care mă atacau uneori nervos… Partea cea oficială – eu, pionier, comsomolist model, răspunsuri corecte la întrebările corecte – și cea reală, care se petrecea acasă, în șoaptă, cu ușile închise. Asta nu era sănătos. Și cicatricile ei se văd și azi în generația mea – o tendință de a spune ce se vrea auzit, nu ce gândim, un reflex de autocenzură care funcționează chiar și acum când nu mai e nimeni de temut. Dar școala aceea mi-a dat și altceva. Mi-a dat convingerea că ignoranța e rușinoasă. Că dacă nu știi, e vina ta și numai a ta. Că nu există scuze acceptabile pentru lene intelectuală. Elevii spun că profesorul lor nu mai poate să ridice vocea la ei. Că nota proastă se contestă cu părinții la director. Că dacă nu le place materia, e materia de vină, nu elevul. Nu știu ce e mai bine – sistemul care te face să înveți din frică sau sistemul care te lasă să nu înveți în confort. Nu știu dacă asta e lecție sau traumă. Poate sunt același lucru, uneori.
Noi învățam din respect, voință și de plăcere și de frică de a nu greși, de a nu dezamăgi și la sfârșit știai încotro mergi și ce vrei să faci în viață! Astăzi, tineretul e debusolat și nu știu mulți ce vor de la viață! Și nu doar din vina lor! Sistemul și învățăturile eronate ii aduce în derivă. E adevărat că cine vrea, poate, dar… unde ajung?
Obligații. Nimeni nu datorează nimic nimănui: Nici bărbatul către o femeie, nici femeia pentru bărbat, nici părinți către copii, nici copii către părinți. Dacă o persoană îți oferă ceva, nu este o obligație, este doar alegerea ei. Și când vei înțelege asta, vor dispărea resentimentele, așteptările și plângerile, și va începe o viață matură și onestă. Iubirea – nu înseamnă „trebuie”, ci „eu vreau”. Orice altceva sunt înțelegeri și iluzii.
Despre Invidie. Eu, în general, n-am invidiat niciodată pe nimeni. Iată, adevărul. Mi-a ajuns tot ce-am avut. Nu pentru că aș fi avut mai mult, ci pentru că îmi era destul. Privesc cu calm viața altora. Are cineva mai mult – e bine. La cineva e mai frumos – e minunat. Cuiva i-e mai ușor, e bine, și Slavă Domnului! Eu, am viața mea, și sunt la locul meu. Nu am avut nevoie „ca la ceilalți”, cu toată dorința mea, era imposibil, pentru că nu a fost cineva în pielea mea de hipoacuzică. Nu mi-am impus visul: „ce-ar fi fost dacă…” Am voit, am realizat, uneori cu frică, dar fără să cred că e peste puterile mele. M-am pus într-un rând cu oamenii obișnuiți, nu priveam pe nimeni de sus în jos, și, multe persoane s-au considerat superiori mie… Uneori plâng, dar în continuare merg mai departe, fără frustrări și răzbunări. Viața aranjează lucrurile la locul lor. Am ce am – și știu cum să mă bucur de asta. Chiar și atunci când nu e totul perfect. Sunt unele lucruri care nu se mai pot repara, atunci când este vorba de viața sau sănătatea celor dragi mie. Învăț să trăiesc cu aceste dureri, și credeți-mă, e foarte dificil… E normal. Mereu am crezut că dacă ceva lipsește constant, atunci nu lumea e de vină. Problema e în sine, în interiorul tău, înseamnă că există un gol în tine! La mine e în ordine, nu e lăudăroșenie, nu e pupincurism… E plin coșul sufletesc cu sentimente și emoții. Poate uneori e arhiplin, și mă obosește atunci când e negativ. La maturitate îți dorești tot mai mult liniște. Pace între oameni. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am. Pentru oameni, pentru drum, pentru experiență, pentru caracterul meu. Nu am nevoie de lucruri străine ca să mă simt completă. De aceea, nu sunt invidioasă. Îmi este bine la mine acasă, mă simt bine cu interiorul meu… Uneori, o conversație continuă ca de obicei, calm – fără țipete, fără certuri, fără cuvinte rostite. Și apoi, brusc – o remarcă. Scurtă, ca și cum ar fi fost introdusă întâmplător. După ea, aerul din cameră pare să se schimbe: devine mai dens, mai rece. Persoana încă zâmbește, continuă să vorbească, dar ceva din interior s-a încleștat deja. Astfel de momente se întâmplă rareori… din întâmplare. Cuvintele au o calitate ciudată: pot fi mai liniștite decât o șoaptă, dar dor mai profund decât un strigăt. Și cu cât persoana este mai aproape, cu atât efectul este mai mare. De aceea, frazele toxice vin cel mai adesea nu de la dușmani, ci de la cei apropiați – prieteni, rude, colegi. Adesea, relațiile rezistă nu pentru că sunt bune, ci pentru că este jenant să plecăm. Pentru că „ne cunoaștem de mult timp”, „a trecut prin multe”, „ea nu a vrut să fie rea”. Dar respectul nu este o recompensă pentru răbdare. Este un nivel de bază. Și când este încălcat, este aproape întotdeauna audibil – în cuvinte.
Există momente în viață când totul pare să meargă ca pe roate, fără nicio tulburare sau dramă, și brusc – O persoană dispare. Nu neapărat cu uși trântite, strigăte sau o scenă. Uneori – în liniște. Aproape neobservată. Ieri era încă acolo, scriind, sunând, participând la viață, iar astăzi – pustietate. Și o tăcere care sună mai tare decât orice cuvinte.
Este imposibil să te pregătești pentru astfel de pierderi. Nici tăria de caracter, nici experiența, nici capacitatea de a „primi o lovitură” nu te pot salva. Pentru că nu este vorba doar de o persoană care a dispărut – o bucată din lumea familiară a dispărut. Și nu contează cine a fost: o persoană iubită, un prieten, o rudă, un coleg, o persoană cu aceleași idei. Durerea pierderii intimității își găsește întotdeauna un loc unde să lovească. Mai întâi vine confuzia. Apoi întrebările.
Există un gând pe care la început vrei să-l respingi, dar apoi începe brusc să sune mai liniștit și mai profund: ce-ar fi dacă aceasta nu este o pierdere, ci protecție pentru tine împotriva acestei persoane?
Veacul XX. A plecat: a trecut era în care am câștigat libertatea, și a dispărut teama pentru viitorul copiilor noștri. Și, cel mai important, violența ca mijloc de politică și de menținere a puterii era respinsă conștient… Taxele factoriale conțineau până zece % din salariile accesibile, toți aveau locuri de muncă, chiar dacă lipseau uneori produsele alimentare prin magazine. Principalul, nu lipsea spiritul uman, fiecare ajuta cu ce putea, în special, cu cuvinte de sprijin.
Azi, simțim frica mai tot timpul, lipsește siguranța de mâine, nu mai avem încredere în cei aleși chiar de noi…
Politicienii, ca toți ceilalți, nu sunt lipsiți de păcate. Cu toate acestea, este important ca erorile lor să nu fie fatale pentru umanitate.
Unde au dispărut umanitatea și noblețea? Abilitatea de a face compromisuri, dacă acest compromis este în interesul oamenilor care visează să trăiască fără să-și facă griji pentru viitorul copiilor lor. Haideți să căutăm împreună; poate că nu este prea târziu.
Odată cu vârsta, fața mi se încrețește, trăsăturile se zbârcesc netezindu-mi spiritul, se înmoaie și devin nu atât de frumoase ca pe timpuri. Privind în urma vieții mele, nu regret mai nimic, doar că părinții nu mai sunt alături. Deși poate nu am avut un bărbat iubit alături în familie, totuși îmi iubesc copiii și nepotul, o dragoste covârșitoare și pentru care – gata să fac orice sacrificiu. Dacă Dumnezeu mi-ar da puterea să trăiesc mai mult, și pentru a-mi vedea strănepoții… A crește copii este un lucru dificil. Trebuie să poți distinge între a-i îngriji și a-i răsfăța. Nu face rău – aceste cuvinte pot fi aplicate și educației unui copil. „Copiii trebuie răsfățați, atunci cresc și devin adevărați tâlhari.”(Hans Christian Andersen, „Regina Zăpezii”)/ „Un «nu» rostit cu convingere profundă este mai bun decât un «da» spus doar pentru a face pe plac sau, mai rău, pentru a evita problemele.”(Mahatma Gandhi)
Bătrânețea este într-adevăr ca toamna. Pentru unii, este rece și gri, cu o senzație perpetuă de indispoziție. Pentru alții, este aurie, caldă, cu ochi limpezi și pace interioară. Diferența nu este întotdeauna o chestiune de noroc. Adesea, este o chestiune de ceea ce s-a hrănit o persoană de-a lungul anilor. Bătrânețea rareori vine brusc. Cel mai adesea, se strecoară încet, treptat. Mai întâi, genunchii obosesc, „din cauza vremii”, apoi oglinda devine brusc mai sinceră decât ți-ai dori, iar corpul tău cere din ce în ce mai mult nu fapte eroice, ci odihnă. Și în acel moment, devine brusc clar: vârsta nu este doar despre numere și gene. Este vorba și despre obiceiuri. Inclusiv despre cele mai simple – lucruri legate de bucătărie. Strămoșii noștri nu aveau nutriționiști, dar aveau simț. Nu știau cuvintele „antioxidanți” și „probiotice”, dar știau sigur: dacă mâncarea este simplă, ușor de înțeles și testată în timp, funcționează.
Ce ați înțeles? Eu vorbesc de hrană spirituală! ) Moartea– ca o rafală de vânt, străpungătoare, Ca un jăratic ce arde în vară, Rece ca ploaia-în luna decembrie, Ascuțită ca lama unei săbii…
Pentru fiecare răsună diferit, Cuvântul, ca într-un ceas adormit. Pentru unii, cu scrâșnetul seringilor, La cineva, cu strigătul frenetic al frânelor…
Ca-un cameleon, – veșnic diferită, Romantică, jalnică, grețoasă, stupidă… Instantanee, dezgustătoare, prostească, Brusc apare… ca să-ți zâmbească…
Apare azi sau vine mai târziu, În fine, cu sufletul arzând… Cu o speranță, cu gândul la o parte, Tu îți continui viața mai departe.
Definiție ce se bazează pe emoții, Privești șocat: se duc prietenii, Cu moarte reală, și tăcută, La fel, cum au plecat părinții…
Adevărată moarte nu-i tăcută. În realitate, este mută. Dincolo de margini, trece-în neființă. Cu imagini ce rămân în minte.
Ne jucăm, zâmbim, cu cadouri în ghete, De Crăciun, în orice moment al vieții. Noi rămânem, cu amintiri incerte; Cu rugăciuni ca Domnul să ierte…
Mergem înainte. Există întotdeauna ceva interesant! Nu există moarte. Există doar șoc. Acest șoc ar putea fi numit „moarte”. De câte ori murim când aflăm că ființele pe care le-am iubit, cu care sunt conectate căile noastre, trec în neființă. Pleacă, luând cu ei ceva din viețile noastre, amintiri comune care și-au pierdut pentru totdeauna strălucirea și s-au rătăcit de la drumurile lumii pământești. Trec în necunoscut, dincolo de margini. Și noi rămânem. Într-o zi, și noi vom trece în neființă. Și alții vor muri pentru o secundă, apoi vor plânge sau vor râde, iar trecerea noastră va rezona în fiecare dintre noi cu propria înțelegere a vieții…
Cât de mult durează eternitatea? – Uneori, doar o clipă.
Bătrânețea nu vine doar cu baston și cu păr alb. Vine cu o întrebare simplă: „Oare mă mai ține Dumnezeu și azi?”
Și cu copiii care învață, din mers, cum să-și țină mama sau tata de mână exact așa cum au fost ținuți ei cândva.
Încet, încet ne apropiem de acele timpuri când nu mai știm ceea ce facem. Apar uneori semne ale începutului de uitare… Bătrânii sunt neputincioși și trebuie să-i credem, că o să ajungem și noi ca ei. Nimeni nu poate ști ce ne oferă viața. Astăzi ești mare și tare, mâine putem să fim nimic.
Părinții nu îmbătrânesc brusc. Îmbătrânesc în lucruri mici: într-o întrebare repetată, într-o factură neînțeleasă, într-un nume uitat…
Pentru noi e greu să-i vedem așa. Pentru ei e și mai greu să se simtă așa. Au avut răbdare cu noi când nu știam nimic. Acum e rândul nostru să avem răbdare cu ei. Mai puțin oftat. Mai multă blândețe.
Într-o zi, o să ne fie dor chiar și de întrebările repetat… Multa prețuire pentru părinții cu care suntem nevoiți să vorbim mai tare și uneori să repetăm mesaje! Vă iubim la fel ca atunci când eram mici!
Și, memorie veșnică pentru părinții care deja au plecat la ceruri…
Viețile noastre se măsoară nu în ani, ci în viețile oamenilor care ne înconjoară. Bunătatea întră încet în liniște, fără să bată la ușă… Și nu cere glorie în schimb… Bunătatea este prea prețioasă… Oamenii zgârciți – nu o au…
Să crezi în visul tău. Are o minunată calitate de a deveni realitate.
Unele persoane vor fi de acord că florile – sunt cea mai simplă și mai frumoasă modalitate de a-ți exprima sentimentele și emoțiile, de a ridica moralul celor dragi. Florile evocă fericirea, ameliorează stresul, reduc durerea și ajută la temperarea furiei.
Impresii din viață și cărți, Svetlana Vizitiu (2026)
Despre tata am scris mult mai multe :
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2025/12/11/cinci-ani-tata-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2026/01/29/tata-90-o-cana-cu-cvas-de-iubire/
